Ador să mă trezesc

Să ne trezim la fiecare zi. Mi-e dor să fie dulce dimineața când deschid ochii. Îmi place să mă trezesc. Dar trebuie să îmi mai amintesc să mă trezesc.


După subiectele pe care le tot aduc în discuție se trădează faptul ca îmi plac diminețile. E adevărat că mi se pare cel mai frumos moment al zilei și momentul tuturor posibilităților. Sa poți să te trezești în fiecare zi și să ai senzația că poți sa faci orice – reprezintă o trăire aparte. Îmi doresc să nu uit niciodată acest sentiment de caldură și liniște pe care mi-l oferă orele dimineții.

Ce moment din zi este cel mai frumos pentru voi?

Rutină de dimineață

Ce înseamnă dimineața pentru cei mai mulți dintre noi și cum întâmpinăm o nouă zi. Cu siguranță că nu mă aflu aici că să vă prezent rutina mea de dimineață și care sunt cei 26 de pași pe care îi fac pentru a avea o dimineață încântătoare (de altfel îi apreciez și urmăresc pe cei care pot face acest lucru. Mie îmi place să inventez din mers). Dimineața reprezintă ceva diferit pentru fiecare dintre noi. Nu toată lumea este matinală și nu toți sunt încântați de alarma de la ora 7. Dintre oamenii pe care îi am în jurul meu puțini sunt nerăbdători să deschidă ochii la primele ore ale zilei și ar prefera un somn dulce prelungit. Pentru alții dimineața înseamnă ora de culcare.


Mirosul înțepător al cafelei pe care nimeni nu mi-o pregătește dar pe care o simt pe scară de la vecina de vis-a-vis mă face să îmi deschid ochii mult mai devreme decât aș avea nevoie. Nu am o rutină foarte complicată de dimineață, dar prefer să fiu trează devreme ca să mă bucur de primele ore ale zilei. Vecina de vis-a-vis este o doamna în vârstă, cam pe la 73 de ani. Locuiește singură și își face cafeaua în fiecare dimineață la ora 6.00. Iese apoi pe balcon, fumează o țigară elegantă slim și își savurează cana cu cafea. Mirosul cafelei ei este atât de puternic încât mă face să mă trezesc în fiecare zi la ora 6:00 și să mă îndrept spre bucătărie că să pun apa la fiert. În timpul în care apa fierbe, am libertatea de a-mi strânge patul și a face puțin loc în camera. Toate activitățile matinale îmi iau în jur de 7-10 minute, timp în care apă prefierbe și sunt nevoită să pun altă. Nu mă deranjează să aștept din nou, dar mi-ar plăcea să fiu mai rapidă și să termin în timpul in care apa să fie fiartă perfect.

Deschid fereastra de la bucătărie pentru face loc aerului rece de afară și îi fac din mâna vecinei. Mi se pare o doamna foarte elegantă și cochetă, dar poate fi și țâfnoasă în unele zile. Locuiește singură de câțiva ani, după ce băiatul ei a murit iar nora s-a mutat separat împreună cu nepoții. Par încă apropiați. Îi văd venind în vizită în fiecare sâmbătă. Rutina de sâmbătă doamnei se modifică și începe să vină un miros îmbietor de scorțișoară și vanilie de pe hol. Pregătește fursecuri pentru nepoți. Mi-a adus și mie de câteva ori și sunt încântătoare. Eu nu prea gătesc, dar îmi plac mult dulciurile. Discuțiile dintre noi sunt destul de joviale. Nu abordează niciodată subiecte incomode și chiar pare o fire înțelegătoare.

Apa a început să fiarbă. Îmi iau borcanul de cafea și pun două linguriță pline după care închid aragazul. Știu că sunt metode mult mai rapide de a face cafea. Dar am crescut acasă cu această cafea la ibric și mi se pare cea mai ispititoare. Nu beau cafeaua cu zahăr. Ocazional folosesc lapte. Aștept câteva minute până să o torn în ceașcă. Închid fereastra și mă întorc în camera care s-a transformat din dormitor în camera de zi. Aranjez lucrurile pe birou și mă întorc să îmi torn o ceașcă de cafea. Miroase atât de plăcut. Îmi place să îmi beau cafeaua pe canapeaua din camera de zi, în timp ce ascult cum se trezește orașul de afară. Cam după jumătate de ora traficul se intensifică, se aud pași în scara blocului și cântecul păsărilor de dimineață devine tot mai estompat. Atunci este semnalul că ar trebui să deschis televizorul pe fundal că să nu mai aud toată agitația de afară și să îmi încep ziua.

Insomnii

Se întâmplă să fie deja a a patra noapte în care nu putem să dormim şi să ne afundăm în aceeaşi discuţii iar şi iar. Se prea poate să fi încercat toate remediile posibile care să mă facă să adorm şi totuşi nimic nu funcţionează. Vezi tu, zilele devin din ce în ce mai greu de suportat iar nopţile, simt că le pierd în van. Nu neg că sora ta este de o companie aparte şi încearcă să îmi fie alături ca soţie, dar mi-aş dori să pot să vii să ne vizitezi şi să îmi pot petrece timpul cu tine. Presupun că deja intuieşte dorinţa mea de a-mi petrece timpul cu tine, dar firea ei atât de blândă nu lasă să treacă gelozia pe care o resimte.

Când mi-ai zis prima dată cât de frumoasă este, nu am vrut să te cred. M-am îndrăgostit de ea la prima vedere şi ţi-am cerut imediat să îmi permiţi să încerc să îi intru în graţii. Ce mult te-ai bucurat de ideea de a deveni rude. Încă îmi amintesc zâmbetul ei din ziua când ne-am cunoscut şi de rochiţă pe care o purta. O fiinţă atât de timidă şi de gentilă care te face să vrei să o protejezi cu preţul vieţii tale; o fiinţă care are ochii plânşi şi atunci când ar trebui să râdă. De fata aceasta m-am îndrăgostit. Ce fericită a fost când am venit în casa noastră şi i-am spus că totul e al ei şi că poate face orice doreşte. Mi-a povestit că fiind atât de mulţi fraţi acasă, îi era greu să aibă un loc al ei unde să se retragă cu propriile gânduri. Iartă-mă că îţi spun, ştiu că familia este importantă pentru amândoi, dar atât de sufocanţi puteţi fi pentru o tânără domnişoară? I-am spus că îşi poate alege orice loc din casă în care să poată fi doar ea şi sufletul ei. Am găsit-o de multe ori privind în gol sau citind, uneori chiar scriind, în diferite colţuri ale casei. Am găsit-o și în debaraua de lângă scări pe care a amenajat-o să pară o poartă către lumea de dincolo (într-un sens plăcut care face trecerea în nefiinţă să fie acceptabilă), iar uneori pe băncuţa de la fereastră. Mi se pare irezistibil de simpatică în acele momente în care nu ştie că este privită. Recunosc că nu o urmăresc să îi invadez intimitatea, te rog să nu înţelegi contrar, dar este plăcut ca atunci când intru în casă să o văd în unul dintre aceste momente. Este o femeie potrivită pentru mine. Reuşeşte să mă liniştească cu calmul ei.

Pentru că e sora ta, aş vrea să nu îţi vorbesc de rău de ea. Dar pentru că eşti prietenul meu şi ea e acum soţia mea, vreau să îţi menţionez că ultimele zile au fost dificile. Problemele de la muncă nu mă lasă să dorm deloc, iar restul oamenilor par să se învârtă nestingherit în jurul meu pentru a mă dezorienta în deciziile mele. Sora ta vrea mult să ajute, dar când te-am menţionat şi i-am spus că poate ar fi bine să te chem să stai cu noi două-trei zile, zâmbetul ei s-a transformat în scrâşnet. […]

Autobuzul cu povești

[…] în sfârşit se îndură soarta de mine şi în staţie trage autobuzul 42. Intru şi încerc să îmi încălzesc corpul pătruns de gerul neobişnuit de februarie care ne bântuie de câteva zile.

Drumul nu este niciodată o încântare, mai ales privit prin geamurile murdare şi semi-înghetate ale autobuzului. Cu căştile în urechi, încerc să analizez ce se întâmplă în jurul meu. Îmi place să particip indirect la discuțiile oamenilor din autobuz și să îmi imaginez continuarea poveştii după ce ei au părăsit mijlocul de transport. Uneori mă inspir din micile istorisiri care îmi înseninează, de cele mai multe ori, ziua. Oamenii nu au vrut să stea acasă așa că autobuzul este destul de aglomerat. Nu este niciun loc liber pe scaune. La una dintre stații urcă o doamnă interesantă cu o căciulă roșie și amuzantă, cu o pătură verde în spate. Pătura, plină de zăpadă, părea să fi fost o alternativă destul de eficientă pentru a se proteja de ninsoarea abundentă și totuși nu a reușit prea multe. Bătrâna, roșie la față din cauza frigului, se uită buimăcită în jurul ei. Îmi observă privirea încețoșată după care înaintează spre partea opusă a autobuzului. Sper că nu am speriat-o. În urmă ei, un bătrânel simpatic cu căciulă de miel și cu palton de stofă, desprins parcă din poveștile bunicului meu. Are o privire caldă și niște ochii de un albastru-tulburiu foarte pătrunzători. La vederea acestuia, un tânăr se ridică de pe scaun cu intenția de a i-l oferi. Aproape ofensat, bătrânul zâmbește calm și îi spune tânărului că nu e nevoie să se ridice “Stai jos, până la 60 nu stau. Dacă nu stai cât ești tânăr degeaba mai stai când ai îmbătrânit“. Replica lui îmi atrage atenția și îl analizez din cap până în picioare. Cu siguranță că are mai mult de 60 de ani. Cu toate acestea, pare prea mândru pentru a o recunoaște. Picioarele tremurânde și mâinile zbârcite îl trădează. Fără să îmi dau seama, scrâșnesc ușor din dinți și încerc să nu mă gândesc la bătrânețea lui.

Curând sunt furată din nou de spectacolul de afară și de fulgii care se întrec în drumul spre pământ.

Eco blog pentru iubitorii de zăpadă

Au ajuns să fie iernile pe cale de dispariție şi să ne rugăm să ningă măcar odată pe iarnă. Normal, acest lucru nu o să se întâmple de Crăciun, atunci fiind până la 16 grade. Pe sfârşit de ianuarie şi în luna lui februarie începem să vedem acea “plapumă albă care acoperă pământul”. Au trecut atâţia ani de când am termina şcoala primară şi încă mai sțiu această frază clișeică cu care începeam textele. Amintiri. Devin mereu nostalgică şi aduc în discuţie momente din acea perioadă chiar dacă contextul poate nu doreşte să primească.

Revenind la raritatea iernilor cu care ne confruntăm şi la ignoranţa cu care tratăm acest aspect de parcă ar fi ceva insesizabil: “nu mai avem zăpadă de Crăciun. Ei şi ce? Nici până acum nu se bucură toată lumea de acest miracol al vremii reci”. Puţini însă conştientizează cum am ajuns să fim în această situaţie. Nu mă simt eu foarte ecologistă sau prietena cea mai bună a pădurii, dar am învăţat multe lucruri pe care ar trebui să le avem în vedere dacă dorim să avem o viaţă mai bună şi să nu moară planeta înaintea noastră. O să ne vezi plutind împreună cu gunoiul nostru prin spaţiu în timp ce Terra explodează ca artificiile de Anul Nou.

Din fericire, am oameni în jurul meu de la care pot învăţa ce înseamnă să trăieşti mai bine şi să ajuţi mediul şi tot ceea ce te înconjoară. Acum de fiecare dată când cumpăr o cafea într-un pahar de hârtie-plastic îl aud pe Douglas cum moare în pădure (inside joke: Douglas e un copac).

Ceea ce vreau să spun este doar să fim atenţi sau măcar puţin mai atenţi. Schimbările încep cu paşi mici dar se pot transforma în ceva minunat. Vrem să avem acele ierni minunate şi lungi înapoi, nu-i aşa? Eu una vreau să văd zăpadă şi de Crăciun.

Pentru că eu nu sunt chiar un guru când vine vorba despre subiectul ăsta, mai mult un minion care încearcă să facă cât de puţin poate, vă las un blog super drăguţ al unei prietene care ştie muult mai multe lucruri. Go follow her: https://www.instagram.com/lore.eco.blog/

E Toamnă …

În calendar vara s-a încheiat de aproape o lună. Şi totuşi vremea caldă nu vrea să ne abandoneze prea curând. E de aşteptat că toamna să nu lase prea mult timp verii să mai stea prin preajmă, căci serile devin deja foarte răcoroase (tinerii porumbei nu se mai pot aduna pe băncile din parc să stea la poveşti până târziu), dar ziua se păstrează cu o temperatură destul de ridicată, cu un soare plăcut de vara târzie care te îmbie să te uiţi spre cer. Nu ştiu ce părere aveţi despre anotimpul ăsta plin de culori pământii şi înşelător, dar mie îmi place extraordinar de mult. Mirosul toamnei şi căldura care se transformă treptat într-o chiciură deasă spre finalul lui Noiembrie mă fascinează. Bine, nu voi face din asta un textulet în care să descriu Toamna şi în care să expun de ce iubesc acest anotimp (la o adică, îndrăgesc fiecare anotimp în parte şi nu poţi să nu găseşti ceva care să nu îţi placă la fiecare anotimp). Presupun că ne alegem anotimpul preferat în funcţie de cum ne simţim atunci când ni se adresează întrebarea “Tu ce anotimp preferi?” sau de modul în care asociem propria persoană cu anotimpul/anotimpurile pe care le alegem.


Şi dacă este să mă asociez cu Toamna, pot să o fac, dar ar suna clișeic. Cred că atunci când mă asociez cu acest anotimp pot spune că sunt uneori rece, că mă gândesc mereu la căldură din interior şi mai puţin la frigul de afară, că acele zile întâmplătoare cu soare reflectă şi puţinele momente în care sunt de fapt fericită. Să fac analogia asta? Aş putea. Dar nu mi se pare foarte relevantă. Prefer numai să ador timpul ăsta, la fel ca oricare timp din an şi să descopăr ce lucruri frumoase îmi poate aduce.


Este ironic cum asociem Primăvara cu renaşterea şi cu începerea unei noi etape. Eu asociez tot procesul ăsta cu Toamna. Poate fac asocierea asta pentru că sunt obişnuită ca Toamna să înceapă şcoala, să înceapă etape noi din viaţă. Tot şcoala să îmi aducă şi oameni noi pe care să îi cunosc. Şi nu-i aşa? Oamenii sunt de fapt uşi spre noi oportunităţi. Uşi sau chei? Rămânem cu uşi. Relaţia pe care o creezi cu omul este cheia pentru uşa pe care vei deschide. Ce părere aveţi? E Toamna momentul în care deschidem uşile?

“Bolile de cap”

Modul în care funcţionează oamenii şi diferenţele dintre aceştia a stârnit interesul multor nume celebre din domeniul psihologiei, analizei comportamentele, psihanalizei şi nu numai. S-a reuşit să se identifice şi să se promoveze ceea ce odată era catalogat ca fiind anormal şi de nedescris. Cele mai mari probleme ale oamenilor se nasc din nevoile pe care nu le pot susţine. Dar evoluţia societăţilor şi a oamenilor a adus noi candidate pe lista de provocări cu care omul, ca fiinţă aflată în vârful lanţului trofic, să se confrunte şi să găsească soluţii să le combată. “Bolile de cap”, denumirea primordială în care am încadrat toate tulburările de personalitate, comportamentale sau mintale înainte să le înţelegem nu au apărut şi s-au înmulţit peste noapte. Nu sunt ciuperci. În schimb, am devenit noi mai conştienţi de ele şi pe fundalul lumii agitate pe care am construit-o, le întâlnim tot mai des. Să accepţi că ai anxietate, depresie, schizofrenie, dependenţa, paranoia, insomnie sau orice altceva care îți tulbură liniştea interioară nu e mai uşor. Nu este alegerea ta şi orice încercare de schimbare este dificilă la început. Oamenii se pot naşte cu anumite astfel de piese puse în puzzle-ul vieții lor sau le pot găsi ascunse sub covor ceva mai târziu în viaţă.


Şi eu am anxietate. Nu, nu am fost diagnosticată de un specialist şi nu am vrut neapărat să îmi pun singură diagnosticul. Nu vreau să am anxietate pentru că e la modă, ci cred că am anxietate pentru ca o parte din mine încă este nesigură de propria persoană şi are impresia că nu este suficientă pentru lumea în care trăieşte. Orice acţiune şi orice cuvânt pe care o fac sau îl spun rezonează în mintea mea mult timp după, mă gândesc iar şi iar la trecut, la posibilităţi şi la cum să fac să nu mă mai simt aşa. E ca o piatră aruncată pe suprafaţa netulburată a unui lac. Piatra este aruncată şi se scufundă în adâncuri, dar valurile concentrice se formează la suprafaţa apei şi perturbă întreaga sa linişte. Dintr-un singur punct, valurile se dilată şi apa se agită mult după ce piatra deja şi-a găsit liniştea pe fundul lacului. E o analogie mai ciudățică. Merge analizat.

Tipologiile oamenilor

Este o încercare dureroasă în a avea un hobby ce include interacţiunea cu oamenii. Nu îmi place să fac delimitări neprelucrate şi să introduc oamenii în diferite tipologii, dar din fericire nu sunt nevoită să reinventez roata. Clasele deja s-au format. Admit necesitatea acestor “categorii” de personalităţi şi categorii de oameni, iar demonstraţiile ştiinţifice arată vasta aplicare a acestora. Suntem purtătorii unei clase, ne identificăm cu anumite caracteristici şi putem fi sau nu compatibili cu alte tipologii de oameni. Mă întreb dacă există o tipologie mai bună sau mai rea. Sau făcând analogie cu trântorii din coloniile de albine, până şi cea mai “leneşă” personalitate are rolul său primordial în relaţiile interumane. Însă pendularea între tipologii mi se pare un subiect interesant şi care necesită o atenţie deosebită. Putem noi oare să ne depăşim clasa şi să ne aruncămîn partea opusă a personalităţii noastre? Cu siguranţă există dezvoltarea personală, creşterea unei persoane şi transformarea în ceva ce individul aspiră şi intitulează a fi perfect[1]. Şi eu am un ideal al persoanei ce vreau să devin. Aş vrea să cred că toţi vrem să fim mai buni. Unii nu o arată, unora nici măcar nu le pasă că ar putea fi ceva mai bun decât prezentul. Poate unele persoane nu pot fi mai bune decât prezentul. Au ajuns până aici şi pentru ei este momentul perfect la care să se oprească (acest aspect ţine de foarte mulţi factori. Avem inteligenţa şi modul de dezvoltare, mediul în care a crescut o persoană, educaţia, influenţele exterioare şi interesele şi dorinţele personale). Suntem alţii care credem că niciodată nu e suficient, că mereu trebuie mai mult, că mereu trebuie să mai facem sau să mai spunem ceva. E un cerc vicios şi în final o autodistrugere. Şi mai sunt şi cei care găsesc un echilibru şi care reuşesc să fure reţeta. E o axă. Suntem puşi pe o axă şi înaintăm. Ne oprim când obosim, ne oprim când nu vedem că se mai poate merge. Axa e la infinit. Dar nu putem deveni Dumnezeu. Suntem efemeri. Alegem strategic să ne oprim într-un punct.

Eu cred sau eu consider mi se par elemente care se regăsesc frecvent în discursul meu. Simt că trebuie să le folosesc pentru a pune în evidenţă că ceea ce spun ţine doar de mine şi de preferinţele şi gândurile mele. Întotdeauna cineva poate veni să îmi aducă în faţă alte idei şi să îmi prezinte “eu cred” al său. Discuţiile care transmit ceva îmi aduc atât de multă linişte şi împăcare. Chiar dacă nu am aceeaşi părere cu celălalt (deşi dacă rezonăm, fericirea creşte exponenţial), senzaţiile retrăite sunt puternice. E un nod în gât şi fluturi în stomac. E o dificultate plăcută să încerci să comunici şi să transmiţi ceea ce gândeşti.


[1] Apropo de perfecţiune şi de ce înseamnă acest cuvânt. Perfecţiunea nu este un singur lucru. Nu are o formă şi nu are o imagine. Nu se poate exprima într-un cuvânt sau într-o limbă. Perfecţiunea e definită în fiecare zi de cele 7.5 miliarde de oameni.

Efemeritatea fluturilor

Mă gândeam la efemeritate , cum suntem atât de fragili în tot ce ne înconjoară. Pentru ce există dincolo de cer, suntem ca nişte fluturi ce mor imediat. Și unii stau mai mult în cocon, dar ies frumoși, nu vezi o diferență. Dacă îi prinzi de aripioare, întreaga lor ființă pălește. Se simt slăbiți și îi cuprinde teama, nu știu dacă o să strângi mai tare sau dacă le dai drumul. Așa suntem și noi. Avem aripile noastre, în suflet. Și uneori ne strâng atât de tare, dar le dau drumul. Și mai ușor la început, dar continuă să zboare. Dar dacă ni se frânge o aripă? Nu mai putem zbura, dar tot trăim și îi vedem pe alții cum zboară. Rămâi la sol și ce e un fluture fără aripi? Tot fluture este. Și el tot zboară. Poate mai departe decât l-ar fi dus ambele lui aripi până acum.

O fărâmă din relații umane

Viața este foarte interesantă. Dacă stăm și ne gândim, nu ne dă niciodată mai mult sau mai puţin în comparație cu cerințele pe care le avem. Atitudinea, acţiunile noastre, vorbele şi gândurile noastre cer sau resping ceea ce ne înconjoară. Cred că este foarte promovată acea atitudine pozitivă care atrage numai lucrurile bune, dar acesta este alt subiect (ce merită dezbătut) pe care nu îl voi aprofunda acum.

Nu cred că ştiu totul despre viaţă. De fapt, cu cât înaintez mai mult cu atât îmi dau seama că ştiu tot mai puţine, că ceilalţi sunt înaintea mea şi eu trebuie să dau din coate ca să îi ajung din urmă. Toţi suntem oameni. Cred că într-un anumit punct, toţi simţim asta şi nu putem sau nu vrem să o spunem. Oamenii sunt cu adevărat fascinanţi, iar relaţiile dintre ei sunt pe departe foarte complexe. Dacă ne-am putea citi gândurile oare ne-am înţelege mai bine? Tind să cred că nu. Dacă nu ar exista bariera fricii de respingere, nu ne-ar fi mai uşor să spunem ce gândim? Asta ar rezolva poate problemele care apar între oameni într-o mică măsură. E greu să înţelegi prin ce trece cel de lângă tine şi de cele mai multe ori e de ajuns doar să fii lângă el. Cazurile complicate sunt atunci când persoana nu vrea să te aibă lângă tine. Nu pentru că nu te iubeşte, nu pentru că nu apreciază grijă pe care i-o porţi: unele persoane cred că nu valorează atât de mult încât să le porţi de grijă. Aici nu mai intervii tu. Aici nu mai poate interveni momentan nimeni. Să faci o persoană să înţeleagă cât de mult contează pentru cei din jur e greu. Trebuie să accepte că e importantă pentru sine prima dată.

Şi de cealaltă parte, tu cum te simţi când îţi este refuzat ajutorul? Nervos, supărat, dezamăgit? Eu mă gândesc ca reacţia pe care am avut-o când te-am respins a fost necorespunzătoare. Ştiu asta, sunt conştientă de asta şi totuşi există reticenţă în a te lăsa să te mai apropii. Iar cercul vicios continuă şi la tristeţea mea se adăugă şi vina pe care o simt că nu pot să te las să te apropii. Îmi vrei binele şi eu nu. Cine pe cine ajută?

E o temă de gândire. Bucățica asta e doar o fărâmă. Să înţelegi relaţiile umane e greu. Să fii de oricare parte a balanţei e dificil şi nu ştim niciodată cum să reacţionăm. Vrem atât de mult să îi ajutăm pe cei dragi, vrem să ne fie bine şi nouă. Ajungem să o dăm în bară în ambele situaţii? Poate nu.